+ Poezie 17: IO şi Cuvântul

IO şi Cuvântul
 
 
Născut am fost sub Cruce,
Pe buze cu al Lui nume dulce
Căutând să mă urc în viață
Să mă ridic din ignoranță.
 
Văzui drumul greu de mic,
Cu demoni șezând în întuneric,
Dar să mă înghită nu au reușit
Căci Dumnezeu ma îndragit.
 
Am pleacat și m-am întors
În Lumina Lui cea Sfântă
Devenind tot mai puternic,
Tot mai ferit de întuneric.
 
Încercări și teste am avut
Să manifest din nou Iubirea
Frații întunericului m-au vrut
Însa IO vreau doar cu Lumina.
 
Așa am primit cunoașterea
În visul meu din urmă.
Cuvântul ce îl dau acuma
Să străbată nemurirea.
 
Scriu acum în versuri
Sau în proză adevaruri
Ce așa mi-au fost lăsate
Să le dau IO mai departe.
 
 
Alchimiel, 27 februarie – 1 martie 2009

+ Alchimie: Contele de SAINT-GERMAIN si miracolul diamantelor

— Domnule, spuse regele, iată cele şase diamante mici despre care v‑am vorbit. Puteţi, în faţa mea, să le faceţi mai mari?

Contele de Saint‑Germain ia cu delicateţe cele şase pie tricele scumpe din mâna regelui şi le înşiruie pe un covoraş de catifea albastră. Apoi se uită la ele cu mare atenţie, pen tru a se convinge de limpezimea lor desăvârşită; mulţumit de ce vede, dă cu gravitate din cap şi începe să şoptească nişte formule alchimice cu neputinţa de înţeles.

Regele se foloseşte de acea clipă pentru a privi jur‑împrejur prin încăpere. El îi dăruise contelui acest aparta­ment în urmă cu un an, dar până atunci nu venise niciodată să‑l vadă. Trebuie să spunem că era destul de greu pentru Ludovic al XV‑lea să plece din castelul Chambord pentru a veni în această dependinţă fără să‑şi intrige suita şi să pro­voace o adevărată răsturnare a protocolului. Dar curiozita tea învinsese, căci voia să ştie cum arată locuinţa unui alchimist ce se bucura de faima de a fi nemuritor. Regele se uită atent. Nu vede cuptorul tradiţional! Nici alambicul şi nici vreo retortă. Ce decepţie! I‑o comunică domnului de Saint‑Germain. Acesta surâde cu fineţe şi îi dă următoarea explicaţie: a lucrat multe secole de‑a rândul, în multe labo­ratoarede alchimie, şi şi‑a păstrat metalele şi substanţele cu puteri miraculoase preparate de el odinioară. Aşa se face, spune contele, că acele vreo douăzeci de cutiuţe aşezate pe masa lui de lucru şi pe etajere conţin produse alchimice cu efecte magice şi misterioase. Însoţindu‑şi vorba cu fapta, contele apucă la întâmplare una din casete, făcută din lemn sculptat, o deschide şi îi arată Maiestăţii sale ce cuprinde. Regele se apleacă, se uită şi observă pe fundul ei o pulbere metalică foarte strălucitoare:

— E un praf de protecţie cu proprietăţi speciale, acţio nează la rece şi înlătură nu numai toate neajunsurile pe care le are un creuzet vârât într‑un cuptor, dar şi toate celelalte o peraţiuni la cald necesare transmutării plumbului în aur.

Regele ascultă aceste expuneri teoretice, dar aşteaptă mai ales demonstraţia practică. Domnul de Saint‑Germain deschide o altă cutie — dintr‑un metal de culoare întunecată — şi scoate din ea o cutiuţă rotundă, parcă din lemn de me­rişor. Ridică cu grijă capacul plat al cutiei şi pune în ea cele şase diamante ale regelui. Presară deasupra lor pilitura me talică argintie, acoperă cutia cu capacul şi o scutură puter nic timp de vreo două minute. Apoi deschide din nou cutia şi se uită atent înăuntrul ei. Cu faţa luminată de un surâs, se întoarce spre regalul său oaspete. Maiestatea sa aruncă înăuntru o privire şi descoperă un singur diamant, nespus de frumos şi mare cât cele şase pietre pe care le încredinţase contelui luate laolaltă. Regele nu îndrăzneşte să‑l atingă, ca şi cum s‑ar teme că o să dispară, dar Saint‑Germain îl încu­rajează:

— Este diamantul vostru, Sire: sunt cele şase diamante unite între ele.

Regele ia în mână minunatul diamant, îl admiră cu ochi de expert forma şi culoarea şi se declară încântat.

— Îţi mulţumesc, domnule de Saint‑Germain, această piatră este mal potrivită ca podoabă pentru corsajul doam nei de Pompadour.

Contele se înclină cu respect şi tace. Regele tace şi el, cercetând diamantul în razele soarelui care intră prin fereas­tră. Se gândeşte la miracol. El nu crede în această operaţie magică. Cutiuţa din lemn de merişor seamănă întocmai cu cea folosită la Curte, anul trecut, de un scamator priceput. Artistul binevoise să‑i arate regelui tot mecanismul. Un ca pac cu fund dublu îi îngăduia să camufleze micile obiecte aşezate în cutie şi să descopere un obiect mai mare, ascuns înainte în interiorul ei. Artistul îi uimise pe curteni, transformând astfel boabele de grâu în perle. Ludovic al XV‑lea este convins că şi contele foloseşte aceeaşi metodă. Îl admiră mult pe domnul de Saint‑Germain pentru vastele lui cu noştinţe şi pentru buna sa dispoziţie, dar nu crede în pute­rile‑i oculte. Rupând tăcerea, îi pune contelui următoare întrebare insidioasă:

— Dar unde aţi găsit un diamant atât de frumos?

— Sire, după cum v‑am mai spus, el nu‑i decât suma celor şase diamante ale voastre, îi răspunde Saint‑Germain fără să se tulbure.

— Ţţţţ... ţtţţ... adaugă Ludovic al XV‑lea, într‑o bună zi, tot îmi vei dezvălui originea averii dumitale. Oricum, ştiu că o foloseşti cu generozitate. Asta mi‑ar fi de ajuns, dacă n‑aş fi atât de curios... Nădăjduiesc, aşadar, că într‑o bună zi...

Şi regele îl conduse prieteneşte pe domnul de Saint‑Germain spre apartamentele regale unde îi aşteptau curtenii.

Sursa: Gerard Majax - Magicienii

+ Istorie: Legenda Lupului Alb

Leganda Lupului Alb


Daniel Avram - Lupul alb


In codrii batrani ai muntilor, sub bolta instelata,
in bataia calda a vantului de libertate, cei cu inima pura
pot auzi si acum chemarea la lupta a Marelui Lup Alb.
Pamantul, frunzele si cerul il cunosc prea bine.
Voi il auziti?
Legendele sacre ale Dacilor Liberi
Felix Crainicu, Cristi Ionita

"Se povesteste cum in muntii ce-l adaposteau pe Marele Zeu al Geto-Dacilor se afla un preot al lui Zamolxis care avea parul alb ca neaua. Preotul nu era batran, era chiar un barbat in floarea varstei si cu mare putere, dar care pur si simplu asa se stia de cand era pe lume, cu plete lungi si albe ca omatul. La inceput, el umblase din sat in sat si vorbise cu oamenii, convingandu-I de adevarata credinta, de puterea si bunatatea marelui Zamolxis. Aceasta ii era menirea de preot si o indeplinea cu sarg deosebit si bucurie, pentru ca era convins de ceea ce facea. Preumblarile sale intre hotarele tarii au durat pana in clipa in care Zeul a aflat ca are in el un slujitor puternic si demn de incredere, asa ca l-a chemat in munti, mai aproape de el. Acum, preotul cu parul alb ca neaua nu mai era nevoit sa ceara in fiecare noapte adapost si mancare taranilor. Avea propria sa coliba la intrarea intr-o pestera. Fructele padurii erau hrana sa, iar un izvor din apropiere ii dadea cea mai dulce apa din cate fusesera vreodata pe pamant. Preotul nu statu degeaba in padure. Pentru ca nu avea aproape oameni carora sa le vorbeasca, incepu sa glasuiasca vietuitoarelor codrului. Mai mult: stand cat era ziulica de lunga singur si avand ca tovarasie doar fiarele padurii, le-a prins graiul. La inceput era mai greu, doar intelegea, apoi, incetul cu incetul a inceput sa le si vorbeasca pe limba lor, sa le ajute sis a le ceara sfaturi cateodata. Nu de putine ori a facut in asa fel incat animalele sa nu se mai ucida intre ele.
Preotul cu parul alb ca neaua ajunsese in cativa ani un adevarat conducator al padurii, dar dintre toate vietuitoarele de acolo, mari si mici, cel mai bine se intelegea cu lupii, acestia fiind cel mai aproape de sufletul sau. Haitele veneau mereu la coliba din gura pesterii pentru a vorbi cu preotul, iar atunci cand foamea mistuitoare le cerea sa omoare vreo ciuta, omul nostrum mergea chiar in fruntea lor la vanatoare invatandu-I pe lupi sa aleaga pentru hrana animalele bolnave sau batrane. Le spunea:
-Cu totii ne-am nascut pe acelasi pamant si traim pentru bunul nostrum stapan, Zamolxis atotputernicul. Si eu, si voi, dar si bietele ciute. Fiecare lucru are cate un rost pe lume, asa ca sa nu ucideti decat caprioarele care, dintr-o pricina sau alta, nu mai sunt de trebuinta.-
Haitele ascultau cu luare aminte la vorbele sale. Atunci cand nu intelegeau, intrebau. Se mai certau din cand in cand, dar intotdeauna dupa astfel de clipe veneau la preot si-i cereau iertare daca il suparasera cu ceva. Il iubeau ca pe unul din fratii lor si-l respectau ca pe o capetenie. Viata preotului nostru continua multi ani asa, dar soarta sa avea sa se schimbe in curand. In vremurile in care ne aflam, nu numai preotul, dar intreg poporul Geto-Dac traia in buna intelegere cu jivinele de prin paduri si munti, si mai ales se intelegeau cu haitele de lupi care cresteau si se inmulteau sub obladuirea Zeului. Poate tocmai de aceea preotul cu parul alb ca neaua se apropiase atat de mult de ei…poate fusese mana lui Zamolxis, asta nu o mai stim, caci pierdut pe veci in negura vremii ramane acest lucru.
Dar daca Geto-Dacii traiau uniti prin si intru credinta in Zamolxis, haitele lupilor nu aveau un conducator care sa le adune si sa le indrume. Afara de foame, nimic nu le tinea impreuna. Zamolxis intelese cat de mare ajutor ii pot adduce lupii in vremurile de izbeliste ce se vesteau, asa ca se horati asupra unui gand ce de multa vreme il framanta. Il chema la el pe preotul cu parul alb ca neaua.
-Preotule, spuse Zeul, am urmarit pas cu pas tot ce ai facut de la venirea ta in munti si pana acum. Stiu cat de bine te intelegi cu salbaticiunile padurii si mai cunosc si faptul ca haitele de lupi te asculta orbeste. Sufletul ti-l stiu de mai demult pe de-a-ntregul. Iata acum de ce te-am chemat la mine si pentru ce ti-am spus mai intai toate aceste vorbe: se apropie vremuri grele si a sosit clipa ca sacrificiul tau sa ajute neamul Dacilor. Esti gata sa te supui, sa urmezi calea destinului tau?
In timp ce graia, Zamolxis se uita in ochii si in sufletul preotului cu parul alb ca neaua. Isi dadu seama, inca o data, ca are in fata un supus ce s-ar fi aruncat si-n flacari pentru fericirea tarii sale. Preotul cazu in genunchi la auzul cuvintelor rostite de zeu si vorbi apoi, molcolm, la fel cum o facea odinioara taranilor pe care-I povatuia despre adevarata credinta si puterea ei:
-Stapane, nu cunosc nimic sa-mi fie mai drag decat meleagurile acestea, libertatea si fericirea neamului meu. Vointa ta, preabunule Zamolxis, este lege pentru mine, iar daca sacrificial meu poate fi de ajutor nu pot decat sa-ti multumesc ca m-ai ales. Porunceste sa mor si asa voi face, daca asta trebuie. Sunt la picioarele Zeului meu si ma supun.
-Nu, preotule cu parul alb ca neaua, spuse Zamolxis, moartea ta mie nu mi-ar fi de nici un folos, iar in inimile dusmanilor tarii ar adduce o mare usurare, pentru ca soarta gliei noastre va depinde, de aici inainte, si de tine. Asa sa stii!
Zamolxis tacu pret de cateva clipe parand ca se gandeste la ceva anume, apoi il privi adanc in ochi pe preot si continua:
-Te voi transforma prin puterea mea si-a Pietrei Sacre, intru gloria vesnica a Dacilor Liberi, intr-un lup…dar nu intr-unul obisnuit. Parul ti-e alb ca neaua si asta iti arata gandirea ta adanca. Bratul ti-e puternic, iar asta dovedeste forta ta. Iti voi darui nemurirea si vei deveni Marele Lup Alb, conducatorul in lupta sip e timp de pace al tuturor haitelor de lupi de pe cuprinsul Marii Dacii. Vei fi, ca si pana acum, supusul meu.
Preotul cu parul alb ca neaua avea lacrimi in ochi atunci cand vorbi din nou:
-Stapane, nu sunt demn de aceasta cinste!
-Asta nu tu o hotarasti, raspunse aprig Zamolxis, ci eu. Hotararea mea este luata.
-Ma voi supune cu dragoste, preabunule Zamolxis.
-Stiu. Dar iata ce trebuie sa faci: prima ta menire este sa unesti toti lupii sub cuvantul si porunca ta, astfel incat sa fie gata de lupta, iar la cel mai mic semn al tau sa se adune pentru a-mi asculta poruncile. Cand acest lucru va fi bine adus la indeplinire, vei veni alaturi mie, in Muntele Sacru, pe care nu-l vei mai parasi, afara doar de cazurile de primejdie grava pentru tara.
Dupa ce termina ce avea de spus, Zamolxis se ridica de pe tronul sau de granit si se indrepta spre Piatra, o ridica de la locul ei si o inalta spre cer. Din inima Pietrei Sacre a Geto-Dacilor porni o raza de lumina ce il invalui dintr-o data pe preot intr-o ceata orbitoare. Orice muritor de rand si-ar fi pierdut vederea in fata acelui fantastic spectacol. Ca prin minune, preotul cu parul alb ca neaua se transforma in lup, dar nu intr-unul ca toti ceilalti ci intr-unul asa cum nimeni n-a mai vazut unul asemanator nici pana atunci si nici dupa aceea. Lupul nou aparut era unic in toata semintia sa. Mare de statura cat un urs, avea ochii precum jaratecul, labele puternice, ghearele si coltii lungi si ascutiti ca sabiile, iar blana sa era alba, alba, mai alba decat laptele. Prin vrerea si puterea bunului Zamolxis, se nascuse Marele Lup Alb al Dacilor Liberi. Din acea clipa, destinul patriei avea inca un aparator de temut.
Misiunea Marelui Lup Alb incepu imediat si nu a fost nevoie de vreme prea indelungata pentru ca toate haitele de lupi din tara, de la catelandri abia nascuti si pana la cei mai batrani si neputinciosi, sa se afle sub conducerea sa. Pasamite, lupii asteptasera si ei indelung momentul in care vor avea un stapan demn, un ales al Zeului. Marele Lup Alb a avut grija sa invete haitele sa nu mai atace casele si gospodariile oamenilor pentru a le prada, iar la strigatul sau trebuiau sa se adune cu totii pentru a porni la lupta. In acest timp, Zamolxis le-a cerut dacilor sa-si ajute fratii de sange, cum erau considerati lupii, sa le ofere hrana si adapost ori de cate ori era nevoie. Acestia din urma, la randul lor, aveau datoria invatata de la conducatorul lor si trebuiau sa-i ajute pe Geto-Daci in lupta si in apararea Muntelui Sacru. Marele Lup Alb mergea tot timpul la Zamolxis, ducandu-i vesti aflate de la lupii ce erau cata frunza si iarba prin muntii si luncile Daciei.
Nimeni nu trecea spre Hotarul Sacru fara ca fiarele sa aiba de stire, anuntandu-si imediat carmuitorul. In momentele de cumpana, cand oamenii erau atacati si libertatea sau viata le era pusa in pericol, ei mergea in lupte alaturi de armate si loveau dusmanii de unde acestia se asteptau mai putin. Nenumaratele victorii ale dacilor au fost castigate cu ajutorul lupilor, care isi ofereau ofranda de sange pentru apararea minunatului taram al Daciei. Tot ei erau aceia care patrundeau nestiuti de nimeni in taberele dusmane aducand informatii nepretuite Marelui Lup Alb pe care acesta, la randul sau, le transmitea comnadantilor de osti. Marele Lup Alb avea si sarcina de a adduce in fata Zeului, la judecata, tradatorii si lasii. Dupa ce netrebnicii erau judecati dupa faptele lor, erau oferiti fara de mila lupilor, caci nu aveau dreptul la Sacrificiul Suprem al Nemuririi, ci trebuiau sa aiba o moarte cat mai injositoare si nedemna, pentru a fi dati exemplu celorlalti. Toti cei care se simteau vinovati se temeau de Marele Lup Alb, care era fara de mila in astfel de cazuri, dar cei drepti si bravi, atunci cand auzeau din mijlocul muntilor mugetul sau de lupta, simteau cum se infioara pana in strafundul finite de mandrie si curaj, pornind in lupta cu gandul ca nimeni nu-I poate invinge. Mana protectoare a Zeului era deasupra lor si ii apara.
Atunci cand dusmanii se simteau impresurati de haite si oameni, si auzeau cantul de lupta al Marelui Lup Alb, intelegeau pe data ca sfarsitul nu le poate fi prea departe, singura cale de scapare ce le mai ramanea fiind rusnioasa fuga. Vrajmasii capturati in lupta si tradatorii erau cei care aveau parte de cea mai cumplita soarta. Totusi, in acele vremuri, in randurile Dacilor erau putini tradatori, si cei mai multi proveneau din multimea strainilor adapostiti din mila acestui popor brav, dar care in micimea lor nu se multumeau intotdeauna cu ce li se oferea, dorind mereu tot mai mult. Daca pe tradatorii pripasiti ii devorau lupii, pe nenorocitii din randurile poporului lui Zamolxis ii lasa, dupa judecata, sa moara de foame in chinuri groaznice. Sila ce o aveau lupii fata de ei nu ii lasa nici macar pe ei sa se apropie de lesurile lor. Intr-o vara, pe cand Zamolxis privea cerul instelat din fata intrarii in Muntele Ascuns si se gandea la poporul sau drag, Zeul il intreba pe Marele Lup Alb:
-Spune-mi, prietene credincios, crezi ca ar trebui sa te fac din nou om? M-ai slujit secole la rand si poate ti s-a facut dor de ceea ce erai candva.
Marele Lup Alb privi mirat spre Zamolxis si grai:
-Stapane, gandurile mele nu stau la ceea ce mi-as putea dori eu. Destinele Daciei si fericirea semenilor mei sunt mai presus de orice vrere a mea.
-Stiu asta, spuse Zeul zambind cu caldura, dar daca ai vrea te-as putea intoarce la fiinta muritoare ce erai.
-Marite Zeu, Dacii au nevoie de mine asa cum sunt acum, iar nu altfel. Datoria ca om mi-am facut-o pe cand umblam prin sate, iar fara mine, asa cum sunt, haitele s-ar destrama si nu ar mai ajuta in lupte. Apoi, in scurta vreme, ar incepe iarasi sa atace oamenii si gospodariile lor. Lasa-ma, rogu-te, asa cum ma aflu, pentru ca hotararea de atunci a fost inteleapta.
-Bine, Mare Lup Alb. Am sa-ti respect voia si-ti multumesc pentru credinta ta, dar totusi iti voi spune de ce te-am intrebat aceasta.
-Urechile imi sunt ciulite, bunule Zamolxis.
-Se apropie vremea cand n-am sa te mai pot face om iarasi. In curand va veni momentul greu cand ne vom retrage in Munte si de acolo vom veghea.
-Eu insumi simt asta, marite, ofta Marele Lup Alb. Stiu insa ca de mai mare folos iti pot fi asa decat ca om. -Bine, Mare Lup Alb. Asa va fi, precum ai grait.
-Stapane! Relua usor lupul.
-Da, prietene, ce te framanta? Marele Lup Alb statu putin in cumpana intrebandu-se daca era mai bine sa taca sau sa deschida gura. Zeul fu cel care hotari:
-Graieste, nu ai teama! Spune-mi ce ai pe suflet!
-Marite Zamolxis, iata ce ma tot intreb de ceva vreme incoace: oare nu se poate face ceva pentru a feri pe Dacii Liberi de greseala ce-o vor savarsi? Zamolxis se incrunta usor la gandul ce-i trecuse prin minte si spuse ferm:
-Nu, Mare Lup Alb! Nu exista leac, oamenii singuri trebuie sa-si traiasca viata asa precum aleg. Sa vada unde gresesc si sa se caiasca. Noi nu avem nimic a face, nu ne sta-n putinta.
-Inteleg, stapane.
-Acum hai sa mergem! mai adauga Zeul.
Cei doi se retrasera in inima Muntelui Sacru care avea sa devina, nu peste multa vreme, pentru totdeauna, Muntele Ascuns. Pentru asta, insa, vor mai trebui sa treaca secole, pe care noi le vom parcurge ca si pana acum. Nu ne mai ramane decat un singur lucru de facut, si anume acela de a reinoda firul povestii din locul in care a fost intrerupt. Legatura Marelui Lup Alb si, prin el, a haitelor, cu Geto-Dacii era profunda, dar se oare ca, de multe ori, mai bine intelegeau lupii decat oamenii ce se intampla. Cateodata, parca, tot ei erau mai aproape de credinta stramoseasca in Zamolxis. Si asta pentru ca fiarele aveau o singura dorinta: sa apere, de era nevoie cu pretul vietii lor, Muntele Sacru si tara acestuia. Cateva secole fericite haitele Marelui Lup Alb si Geto-Dacii au trait in buna intelegere, se ajutau unii pe altii n viata de zi cu zi si in lupta, iar Marele Lup Alb conducea cu dreptate vointa lupilor ce-I erau supusi, la fel cum Zamolxis facea cu oamenii. Toate bune si frumoase, numai ca oamenii sunt nestatornici, iar cand este asa, fericirea si intelegerea nu pot dura la nesfarsit. Marea invazie era din ce in ce mai aproape de hotarele Daciei, iar o parte din supusii lui Zamolxis, spre marea lor nefericire, incepusera sa se indoiasca de puterea Marelui Zau, indreptandu-si rugaciunile si ofrandele spre alte zeitati. Se vede treaba ca frica roade sufletul omului, sau poate ca acei tradatori sperau la avutii mai mari.
Miseii nu s-au multumit numai cu tradarea si, de teama ca nu care cumva sa ajunga in fata Marelui Lup Alb, incepura sa omoare in nestire orice lup care le iesea in cale. Pacea Dacilor incepea sa se clatine datorita fricii si pierderii credintei stramosesti. Din haitele numeroase ce populau tara ramaneau pe zi ce trece tot mai putine anumale, iar lupii infricosati de moarte, se retrageau tot mai adanc in munti si paduri din calea asupritorilor, incercand sa scape de furia dezlantuita a celor care le fusesera, nu cu mult timp in urma, frati. Putini la numar mai erau cei care ascultau acum de conducatorul lor, Marele Lup Alb. Mai intai cativa, apoi din ce in ce mai multi tradatori isi luau armele la spinare si cutreiereau codrii pentru a ucide lupi. Nimeni nu rostea cu voce tare un gand anume, dar fiecare in sinea lui spera la ceva: toti doreau sa-l gaseasca pe Marele Lup Alb si sa-I taie capul pentru a-l putea arata conducatorilor romani, nadajduind astfel intr-o rasplata grasa. Pasamite printre Daci patrunsesera, prin grija tradatorilor, destule iscoade ale romanilor. Acestea stranisera la revolta pe cai mai slabi de inger mai intai si apoi, incetul cu incetul, si pe ceilalti. Acest fapt nu-l mai stiu precis nici macar cei mai batrani, insa, daramite noi.
Si astfel, intr-un tarziu, s-a petrecut ceea ce zeul stia dinainte: suparat la culme de nelegiuirile din juru-i, Zamolxis l-a chemat la el pe Marele Lup Alb si s-au retras impreuna in ascunzisul Muntelui, interzicand totodata, prin porunca apriga, haitelor adapostite in Muntele Sacru sa mai insoteasca trupele in lupta. Zeul, manios, ii spusese atunsi prietenului sau cu blana alba ca neaua:
-Poate, candva, intr-un tarziu pe care nici macar eu nu-l cunosc, Dacii se vor cai pentru greselile lor si vor intelege ca numai eu le pot conduce destinele intru fericire si pace. Pena atunci, insa, mania ce m-a cuprins va fi neinduplecata. Vom astepta impreuna, prietene, pana cand va sosi clipa in care Dacii vor crede iarasi in libertatea lor si in noi. Sa mergem in Munte si sa asteptam, este singurul lucru ce ne mai sta-n putinta acum.
Indurerat, cu ochii scaldati in lacrimi amare, Marele Lup Alb il intreba pe Zeu:
-Oare ani multi vor trece, stapane, pana atunci?
-Ani nu doar multi, ci foarte multi, Mare Lup Alb. Vremuri grele cobori-vor asupa Daciei si sufletul ma doare crunt, dar nu-i nimic ce noi am mai putea face. Vino!
mai adauga Zamolxis, dupa care cei doi se indreptara spre Triunghiul Sacru din inima Multelui Ascuns, langa Piatra Geto-Dacilor. In Triubghi ii astepta Mos Timp, Duhul Pietrei, iar in priviri i se putea citi aceeasi durere surda, nemangaiata. Nici el nu putea face nimic in calea nenorocirii ce se abatuse, cerul isi intorsese fata de la Dacii carora le slabise credinta. Nu mai rosti nimeni nici un cuvant. Tacerea era apasatoare, dar tot ce fusese de spus, se auzise deja. Priveau bolta inalta a Grotei si fiecare traia in sine propria durere, care era si durerea celorlalti. Cu toata vitejia de care au dat dovada cei care mai credeau in Zamolxis, fara ajutorul Zeului si a Marelui Lup Alb, acesti ultimi bravi Daci au fost in cele din urma invinsi, iar cei care au reusit sa scape cu viata s-au refugiat in adapostul oferit de marea cetate a Muntilor Apuseni.
Din cand in cand, in toiul luptelor, Marele Lup Alb putea fi zarit pe cate vreo colina indepartata cum privea la moartea fratilor sai. Nimeni insa nu l-a mai auzit, iar daca cineva s-ar fi putut afla destul de aproape de el incat sa-i poata citi sufletul prin ochii inlacrimati, si-ar fi dat seama ca marele conducator cu blana alba ca neaua plange cu durere. In fata sa se desfasura infrangerea pas cu pas a poporului sau drag, iar el nu putea decat sa priveasca neputincios. O data cu biruirea definitiva a Dacilor, Marele Lup Alb s-a retras fara cale de intoarcere langa stapanul sau, Zamolxis, iar sub privirile muritoarilor de rand nu s-a mai aratat decat rar, foarte rar. Cand o facea, insemna ca erau vremuri de mare izbeliste pentru urmasii Dacilor Liberi. Nu intra in lupta, nu aduna haitele, doar privea cu jale, dupa care revenea langa Zeu, povestindu-i ceea ce se intampla afara.
Desi s-au scurs de atunci multime de secole, Marele Lup Alb si astazi mai vegheaza si asteapta indurarea Zeului intru iertarea Dacilor Liberi, in randul carora el insusi se nascuse. Inca mai spera sa vina clipa in care Zamolxis ii va cere sa stranga iarasi haitele pentru a alunga dusmanii, pentru a recladi vechiul regat Dac, pentru a bucura urechile credinciosilor si a inspaimanta pe tradatori prin urletu-i de lupta, cantul atat de dulce al neimblanzitului Mare Lup Alb."

+ Alchimie: Raspuns lui Daquinus

Raspuns lui Daquinus

Ca bine ai raspuns! Primul scop al "pietrei" este transmutarea din inferior in superior a artistului caci si alchimistul si gradinarul si chiar si pescarul practica o arta. Desavarsirea sa fiind pe primul loc, aceasta realizandu-se pe drumul purificarii sale.

Transmutarea se petrece la nivel spiritual (energetic) in absolut toate cazurile, fie la nivelul fiintelor umane fie la nivelul metalelor.

Cel mai important ingredient al pietrei este insusi "gradinarul"(artistul) ce are grija de samanta sa. Daca acesta este harnic in munca sa si foarte grijuliu cu samnata lui; atunci aceasta va germina, va face mustati si tulpina, in timp ajungand la frunze, flori parfumate si apoi sfarsind prin a da rod insutit. Dar daca ingrijitorul o va ignora, aceasta va muri si nu va mai da rod. La fel si in cazurile cand semintele sunt prost ingrijite ele ajungand la un anumit nivel si se usuca din cauza "grijii" ineficiente a gradinarului.

"Piatra Filosofala" este pulberea divina ce actioneaza la nivelul constiintei omului indumnezeind-ul incetul cu incetul pana la perfetiune, exact ca si cu metalele, ele devenind din inferioare in superiore. Cel ce va cauta piatra pentru metale scumpe si diamante nu o va gasi caci aceasta se realizeaza doar la nivel de constiiinta.

Iisus Hristos este "Piatra Filosofala" dupa care s-au scris invataturile crestine(evangheliile apostolilor) si la fel ca si in orice "arta" multi crezand ca au inteles corect au devenit indumezeiri false sau preafericiti pe cotizatia altora, iar putini au fost si sunt cei care descopera "piatra spiritualitatii" cu adevarat ajungand la nivelul Hristic. Aceasta este comoara ce o cauta filosoful nostru!

Acesta din urma este doar un exemplu simplu aplicabil in toate spiritualitatile lumii. Dar putine spiritualitati au o "piatra" de gasit si astfel restul ce nu au un "scop" doar se invart in cerc cautand cercul (infinitul, eternitatea, Desavarsirea) intrebandu-se unde este acesta si unde se termina cautarea neintelegand ca aceast sfarsit este acealsi cu inceputul.

Inceputul e sfasitul si sfarsitul e inceputul la fel cum spune si Hermes "ce este dedesupt e la fel cu ceea ce este deasupra" si invers, astfel putem deduce ca arta fie exterioara, fie interioara este la fel si de aceea nu a putut cadea pe maine meschine ce doreau bogatiile lumii ea cerand eforturi spirituale.

Tot din aceleasi cuvinte ale lui Hermes pe care le-am auzit si din gura lui Iisus, Zalmoxe, Shiva si multe alte fețe desavasite, primii trei fiind asemenea in cunoastere si manifestare (dar cu misiuni diferite), observam ca omul fie ca e intelept(metal superior) sau ignorant(metal inferior) e din aceiasi materia o Intregului (Dumnezeu) si prin purificarea ingnorantului cu Duhul Sfant (Spiritul sau Mercurul Filosofilor) a lui Iisus Hristos (Piatra Filosofala) se ajunge la nivelul inteleptului (aurul cel mai pur).

De am spus minciuni imi cer iertare!

Alchimiel, 25 februarie 2009

+ Nicolas Flamel și Cartea Misterioasă din vis

Nicolas Flamel și Cartea Misterioasă din vis

Totul a început în 1357, când Nicolas Flamel avea douăzeci şi şapte de ani. În căsuţa sa de lângă biserica Saint Jacques de la Boucherie, care îşi înălţa spre cer turnul cu gorgone infernale, el îşi făcea meseria de copist. Recopia opere istorice, cărţi sfinte sau glose religioase pentru studenţii de la universitate şi pentru nobilii literaţi. Ducea o viaţă liniştită şi obscură, fiind înconjurat de manuscrise, suluri de hârtie şi pergamente. Se minuna când transcria faptele măreţe din timpul cruciadelor, predicile preoţilor de la Sorbona, extrapolările splendide ale filosofilor antichităţii. Din când în când, peniţa i se oprea din scris, scrâşnetul ei pe hârtie se întrerupea şi mintea lui Nicolas evada într un univers himeric. În acele momente, în el dănţuiau cuvinte latine şi nume ebraice, armatele regilor Franţei se desfăşurau într un cortegiu nestăvilit sau îi vedea pe Apostolii lui Iisus adunaţi la Cină, uneori i se părea că rătăceşte pe colinele Iudeii, unde odinioară Dumnezeu s a înfăţişat sub formă omenească... Dar curând îşi relua lucrul, apucându-se de vreo miniatură, literele deveneau imagine şi prindeau viaţă.
Într-o noapte, Nicolas a avut un vis. Dar fost a oare un vis sau o apariţie ivită pe când abia aţipise, o manifestare palpabilă a destinului? Un înger cu faţa luminoasă se afla aici, la picioarele patului; aripile sale albe umpleau cămăruţa şi ocupau tot spaţiul. Încet, serafimul îşi deschise braţele, ţinea în mâini o carte cu coperte strălucitoare de aramă, cerul se deschisese pentru a lăsa să coboare pe pământ acest spirit luminos, deodată se auzi o voce ca o melodie de pe cealaltă lume:
— Priveşte bine această carte. Ţi se pare necunoscută, ţie, ca şi tuturor celorlalţi oameni, dar într o zi vei vedea în ea ceea ce trebuie să vezi şi vei şti ceea ce nimeni altul nu ştie...
Nicolas întinse mâna pentru a lua cartea cea enigmatică, dar forma dispăru într-un nor ce se risipi curând. Impresionat, mişcat până în străfundul fiinţei sale, copistul se aşeză pe pat. Camera era rece şi întunecoasă. Cu degetele tremurătoare, aprinse o lumânare; flăcăruia pâlpâi, cercetă pereţii de piatră ca şi cum ar fi căutat încă, în jurul lui, urma visului. Dar nu găsi nimic şi, în depărtare, se auzea doar glasul paznicului de noapte: „Dormiţi, oameni buni... dormiţi..."
Câteva zile mai târziu, Nicolas Flamel se afla în magherniţa sa, ca de obicei, aplecat asupra mesei de lucru şi recopiind cu mare grijă un pasaj din Cartea cuvintelor sfinte şi a faptelor bune săvârşite de preasfântul nostru rege Ludovic, de domnul de Joinville... O mie opt sute de vase plecaseră spre Levant, vântul sufla şi umfla pânzele... Copistul îşi ridică privirea şi zări în faţa lui un bărbat pe care nu-l auzise intrând. Obrazul vizitatorului părea ars de soare, hainele îi erau prăfuite de pe drum şi părea sfârşit de oboseală. Nicolas se uită la el cu bunăvoinţă, îi surâse şi îl întrebă cu amabilitate, pe un ton blând, fără să l repeadă:
— Nu-i aşa că vii de departe? Odihneşte-te puţin pe bancă. Prietene, ai văzut vreodată marea?
Dar se vedea bine că bărbatul nu înţelegea deloc limba franceză. Deschise uşa, dar nu rosti decât cuvinte scrâşnite, de neînţeles. Privi cu teamă în jurul lui şi apoi, liniştit, îşi deschise desaga şi scoase din ea, cu foarte mare grijă, un obiect dreptunghiular, învelit în fâşii de pânză. Desfăcu cu încetineală fâşiile de pânză şi scoase la iveală o carte. Lui Nicolas îi veni să leşine de emoţie. Cartea... şi legătura asta... le mai văzuse... totul i se arătase în visul pe care îl avusese cu o noapte în urmă; îngerul îi întinsese aceeaşi carte! Plin de nervozitate, Nicolas luă cartea în mână, parcurse repede cele douăzeci şi una de foi făcute dintr un papirus fin şi rar; se uită cu atenţie la caracterele misterioase şi la desenele alegorice, viu colorate. Pe prima pagină, el citi următoarea inscripţie, scrisă cu litere mari şi aurite: ABRAHAM JIDOVUL, PRINŢ, PREOT, LEVIT, ASTROLOG ŞI FILOSOF, CĂTRE POPORUL IUDEU, ÎMPRĂŞTIAT PRIN MÂNIA LUI DUMNEZEU PRINTRE GALI. SALUT. D. I.
Străinul îl făcu pe copist să înţeleagă că dorea să scape de această carte, accepta să i-o lase în schimbul doar a doi florini. Nicolas îi dădu banii fără să mai discute. Bărbatul băgă banii în buzunar, parcă uşurat, şi plecă în tăcere, aşa cum venise.

Extras din:

MAGICIENII de Majax Gerard

+ Satelitul IO a lui Jupiter

Astronomii au observat recent pete luminoase neobisnuite pe Jupiter, cauzate de luna planetei, denumita Io.

Dincolo de faptul ca Io prezinta cea mai spectaculoasa activitate vulcanica din sistemul solar, luna creeaza aurore asupra planetei Jupiter asemanatoare cu cele existente la Polul Nord. Luminile aurorei generate de luna vulcanica sunt numite de astronomi "talpa" lui Io.
Din studiile anterioare, cercetatorii au descoperit ca “talpa” lui Io este o lumina puternica, urmata imediat de alte lumini. Aceste puncte sunt situate in aval, in apropierea unei curgeri de particule incarcate, care se afla in jurul planetei.
In prezent, o echipa de planetologi din Belgia si Germania a descoperit ca "talpa" lui Io include o pata de lumina mai slaba, localizata neasteptat de sus fata de nucleul luminos.
Fiecare aparitie a acestor puncte luminoase se petrece dupa un tipar diferit. Cand principalul punct luminos, cel numit “talpa”, este precedat de o alta pata in nordul sau in sudul emisferei lui Jupiter, atunci apar si alte spoturi mai joase, situate in emisfera opusa.

“Pana in prezent, am observat doar punctele luminoase din zonele joase. Acum ne-am facut o imagine mai exacta asupra situatiei. Rezultatele sunt surprinzatoare, pentru ca nici o teorie nu prezicea aparitia puctelor luminoase in zonele de sus", a declarat Bertrand Bonfond de la Universitatea din Liege, Belgia, membru al echipei care face observatiile.
“Asemenea unei pietre in apa, Io obstructioneaza curgerea particulelor incarcate sau a plasmei, in jurul planetei Jupiter. De vreme ce luna intrerupe acesta curgere, ea genereaza valuri puternice de plasma, care arunca electronii in atmosfera lui Jupiter, creand aurora.”

Noua descoperire anuleaza toate tiparele existente pana in prezent asupra “talpii” lui Io, facand loc unei noi interpretari, conform careia o mica parte dintre acesti electroni reusesc sa traverseze ambele emisfere.

Sursa: Science Daily

+ Poezie 16: Despre Alchimie Partea a I-a

Despre Alchimie

 
Partea a I-a:

I

Născută în inima Khem-ului
Din măreața Floare a Vieții
Preschimbare a Întregului
Precum Soarele Dimineții.

II 
Aceasta e un cântec dulce
Al unei arte perfect divine
Menită ca amarul să-l înece
Și s-aducă fericire în tine.

III 
Ea, provine din Lumină
Fiind generată de Lumină,
Iar din pamânt facem Aurul
Din care obținem Serul.

IV 
Cu ea se vindecă lumea
De neajunsuri și de vicii,
Se disipă umbra morții
Din negura oarba a nopții.

V 
Din Argintul viu al Sulfului
Se naște întrega lume,
Iar cu Argintul Orientului
Formăm substanțe supreme.

 
 
Alchimiel, 10-21 februarie 2009

+ Protejarea Artei de Ignoranti

Multi au incercat sa obtina marile bogatii ale alchimiei. Unii mai mult petru aurul si argintul artei, altii Elixirul Vietii, ici colo cate unu pentru medicamente, iar altii pentru a o folosi in scopuri malefice de manipulare a celor ce ii inconjoara.

In schimb experienta ne arata ca toti acestea au dat gres in scopurile lor meschine, ei aflandu-se inca la stadiul de ignoranti lipsiti de cunoasterea adevaratei arte care se invata numai prin Gratia Divina.

Numai Dumnezeu poate releva omului secretele artei spagyrice atat de cinstita de adevaratii filosofi precum Hermes Trismegistus, Paracelsus, Roger Bacon, Philalletes sau multi altii.

Asa ca ignorantii nu vor gusta din roadele Pomului Vietii ce este rezervat doar Fiilor Cunoasterii Artei Supreme.

Din vremea Atlantidei si pana acum arta nu a fost niciodata destainuita multimii de ignoranti ea pastrandu-se intacta pana in ziua de azi in mainile filosofilor(ce o apreciaza).

Tainuirea ei a fost adoptata datorita faptului ca daca arta ar fi cazut pe maini gresite aceasta ar fi fost devalorizata, iar omenirea ar fi cazut in pacat folosind Piatra Filosofala in mod egoist pentru sporirea bogatiilor materiale si putere de manipulare (exact asa cum au dorit si vechii atlanti decazuti) si nu pentru purificarea spirituala. Destainurea acesteia ar duce la autodistrugere datorita ignorantei si prostiei umane.

Roger Bacon afirma:

"Adevarul nu trebuie dezvaluit oricarui om de nimic, caci ar deveni cel mai josnic lucru, pe cand in mana filosofului, devine cel mai pretios lucru".

La fel spune si Hermes Trismegistus cel care a facut posibila invatarea artei de la atlanti: "Nu aruncati margaritare la porci".

Astfel de cuvinte a adresat si Mantuitorul Iisus apostolilor Sai ca nu cunva sa arunce margaritarele la porci caci acestea ar fi devenit balegar fara valoare(e bine de stiu ca Evangheliile apostolilor sunt pline de invataturi de alchimie exterioara si interioara, mai ales a doua care este scopul principal).

Toti alchimistii care au realizat Marea Opera au lasat omeniri in dar prin scrieri oculte metoda prin care ei au reusit sa atinga desavarsirea lui Dumnezeu in aceasta Arta a Creatiei.

Practic Arta aceasta nu este de loc ascunsa ci doar trebuie sa inveti sa o vezi in Natura si in tine. Filosofii au lasat sute de scrieri(unele cei drept false ale filosofilor falsi si cateva a celor egoisti) legate de Pomul Vietii, dar pentru a le intelege trebuie sa invatam sa intelegem cu adevarat ceea ce ei doresc sa ne ofere in dar.

"Adevarul Ultim este atat de simplu..." - Ramana Maharshi

Alchimiel, 20 februarie 2009

+ Fragmente din texte alchimice

Toata lumea cand cauta ceva despre Alchimie doreste sa citeasca niste texte originale ale unor alchimisti adevarati sau a celor care au vazut acea substanta magica ce are puterea de a transmuta orice lucru inferior intr-unul superior.

Ei bine m-am gandit sa postez cateva pasaje interesante despre Piatra Filosofala, Mercur Filosofal si altele de prin alchimie...

Pentru cei interesati de aceasta cale de elevare este bine sa inceapa cu Tabla de Smarald a lui Hermes Trismegistus(clic aici) si apoi ar mai fi Tractatus Aureus (Tratatul de Aur a lui Hermes Trismegistus) si Revelatiile lui Hermes explicate de Paracelsus. In Tabla de Smarald si in Tractatus Aureus (Tratatul de Aur) stau toate secretele alchimiei, unele explicate in Revelatiile lui Hermes.

Aici ve-ti gasi ingredientele, raporturile si modul de lucru.

Dar nu uitati acestea sunt cele mai oculte scrieri despre Piatra Filosofala!!! Si este extraordinar de greu sa spargeti codul. Se lucreaza numai cu substante perfecte si foarte subtile ignorantilor.

Pana una alta lectura placuta dragii mei!!!

"Toate stiintele din lume, Fiul meu, sunt intelese prin Intelepciunea ascunsa, iar acesta si invatarea Artei constau in aceste minunate elemente ascunse, pe care le descopera si le completeaza"

Hermes Trismegistus, "Tractatus Aureus (Tratatul de Aur)"

"Am vazut si am atins Piatra Filosofala de mai multe ori. Culoarea ei seamana cu cea a prafului de sofran, dar era grea si stralucitoare precum sticla zdrobita. O data am dat si eu o patrime dintr-un graunte - numesc un graunte acea parte imultita cu 600 face o uncie. Am proiectat aceasta a patra parte dintr-un graunte peste opt uncii de mercur incalzit intr-un creuzet. Rezultatul a fost de opt uncii, fara unsprezece grame, din aurul celmai pur."

Jean Baptista von Helmont - discipol a lui Paracelsus

"Privesc cu entuziasm evolutia celor trei culori diferite care stau marturie pentru Munca Adevarata. Este perioada Pastelui; am facut o proiectie a Prafului meu divin pe mercur si in mai putin de o ora s-a transformat in aur pur. Numai Dumnezeu Stie cat am fost de bucuros si cat de mult Ii multumesc pentru marea Lui milostivire si bunavointa si ma rog ca Duhul Sfant sa ma lumineze si mai mult ca sa pot folosi ce am obtinut numai pentru slavasi onoarea Sa."

Denys Zacharia

"Stibiul, asa cum spun filosofii, este compus din nobilul mineral Sulf si a fost cinstit ca plumb negru al inteleptilor. Arabii, in limba lor, l-au numit Asinat vel Asinat, alchimistii il numesc Antimoniu. Totusi, se va ajunge la considerarea inaltelor Secrete daca cercetam si recunoastem felul in care Soarele este exaltat,asa cum Magii au descoperit ca acest mineral a fost atribuit de Dumnezeu constelatiei Berbecului, care isi ia exaltarea sau inaltarea.

Desi aceste lucruri sunt desconsiderate de oamenii obisnuiti, oamenii inteligenti ar trebui sa stie si sa fie mult mai atenti ca exact la acest stadiu infinitatea secretelor poate fi, cu un mare avantaj, partial contemplata si partial explorata. Multi, dar acestea sunt ignoranti si neinteligenti, sunt de parere ca daca ar avea doar Stibiu, vor ajunge la el prin Calcinare, altii prin Sublimare, unii prin Reverberare si Extractie, obtinand marele Secret, Uleiul si Perfectum Medicinam ale acestuia. Dar va spun eu ca, aici,in acest loc, nimic nu va fi de ajutor, nici Calcinarea, nici Sublimarea, nici Reverberarea sau Extractia, pentru ca dupa aceea sa se treaca sau sa se realizeze in mod avantajos o Extractie perfecta de virtute metalica ce transforma ceea ce este inferior in superior. Un asemenea lucru va fi cu neputinta de infaptuit".

Roger Bacon, "Tratat despre Tinctura de Antimoniu"

"De aceea spun acum ca toate lucrurile vizibile, tangibile sunt facute din Spiritul Mercurului, care e mai presus e mai presus de toate lucrurile pamantesti din intreaga lume, toate lucrarile avandu-si izvorul si Roadele numai in el.

[...] el reinoieste Omul si Fiara intocmai ca Vulturii; el arde raul, conducand la o viata Indelungata.

[...] Acum, asa cum Archaeus actioneaza mai departe, prin Spiritul Mercurului, in Sanul Pamantului sau a venelor Pamantului,...

[...] ... Puterea lui Dumnezeu, care actioneaza pe pamant prin suflarea Sa Divina si Sfanta"

Basil Valentin, "Despre Spiritul Mercurului"

"Ia pamantul Pamantului, Mama Pamantului, Apa Pamantului, Focul Pamantului, si Apa Lemnului. Acestea trebuie sa stea impreuna iar apoi separat. Aurul alchimic este facut din trei suflete pure, lipezi precum cristalul. Corpul, Sufletul si Spiritul cresc in Piatra, unde se va transforma in cel mai valoros aur"

Pierce supranumit Calugarul Negru

"prin metale si din metale purificate de metale foarte rafinate si spiritualizate, pot fi preparate Aurul Viu si Mercurul Filosofilor, care aduc la perfectiune atat metalele cat si corpurile umane"

John Frederick Helvetius

"O, Natura, tu cea mai puternica creatie a Naturii, care contine si separa naturile intr-un principiu de mijloc. Piatra provine din Lumina si este generata de Lumina, iar apoi genereaza si aduce norii negrii ai intunericului, care e mama tuturor lucrurilor

[...] iar pamantul nostru este aurul, din care facem serul, care este fermentul de Ixir"

Hermes Trismegistus, "Tractatus Aureus (Tratatul de Aur)"

"Acesta este Spiritul, care, atunci cand se inalta, ilumineaza Cerul, cand apune, capata puritatea Pamantului, iar cand pluteste imbratiseaza Apele. Spiritul acesta se numeste Rafael (Raphael), Ingerul lui Dumnezeu cel mai subtil si mai pur caruia toti ceilalti ii dau ascultare ca unui Rege al lor. Aceasta substanta spirituala nu este nici cereasca, nici diavoleasca, ci un corp puternic, pur si diafan, (un corp) aflat intre ce este cel mai jos si ce este cel mai sus, lipsit de ratiune, dar spornic in lucrari; este Corpul cel mai ales si mai frumos dintre celelalte lucruri ceresti.

[...] este cel mai mare si mai bine pastrat secret al Naturii, este secretul suprem. Este Spiritul lui Dumnezeu, care la Inceputuri umplea pamantul si plutea pe deasupra apelor, pe care lumea nu-l putea cuprinde fara mijloace binevoitoare a Duhului Sfant si a sfaturilor celor care cunosteau aceste lucruri, si pe care intreaga lume il doreste pentru inaltele sale calitati.

[...] si in general vindeca toate bolile."

Paracelsus, "Cartea Revelatiei lui Hermes"

Atat deocamdata. Mai adaugam pe viitor.

Alchimiel, 17 februarie 2009

+ Poezie de Radu Gyr

Intrebare

Adânca-i noaptea, orele profunde...
Gemând, spre raftul cărţilor mă-ndrum
şi-ntreb în şoapta fiece volum:
-Tu eşti? Şi cartea fuge şi se-ascunde.

Plângând, întreb portretul ei acum:
-Tu eşti? Şi nici iubita nu-mi răspunde.
Îmi umplu cupa-n vin să mă scufunde,
întreb: -Tu eşti? Şi cupa piere-n fum.

Şi-ntreb si spada mea: -Tu eşti? Şi tace.
Şi, cum mă prăbuşesc în jilţ, înfrânt,
din zid o umbra alba se desface...

Mă-ntorc spre ea cu sânge în cuvânt
şi-n ochii lui Iisus e numai pace.
Întreb: -Tu eşti? Şi umbra spune: -Sunt.

Radu Gyr