+ Bhagavan Sri Ramana Maharshi - viata

Maestrul Bhagavan Sri Ramana Maharshi

- viata -

“Adevarul Ultim este atat de simplu…”

Exista oare alta cale de a-ti adora Invatatorul,
în afara de a fi neclintit asemenea Lui?

Scripturile ne spun ca a merge pe urmele unui întelept, este tot atît de dificil, precum încercarea de a trasa o linie, însemnînd directia pe care o capata o pasare în aer în timp ce zboara. Majoritatea oamenilor se vor multumi cu o calatorie înceata si greoaie catre tinta. Dar unii se nasc adeptii unui zbor neîntrerupt catre caminul comun tuturor fiintelor - Supremul Sine. Majoritatea omenirii capata curaj atunci cînd apare un asemenea sfînt. Un om obisnuit, ce nu-si poate pastra pacea permanent, simte o înnobilare sufleteasca în prezenta unui întelept si obtine o mostra de fericire, cu care facînd comparatie, placerile acestei lumi devin egale cu zero. Nenumaratii oameni ce au mers catre Tiruvannamalai în timpul vietii lui Sri Ramana Maharshi, au avut aceasta experienta. Ei au vazut în El un întelept neatins de cupiditate, un sfînt de o puritate unica, un marturisitor al eternului adevar din Vedanta. Nu se întîmpla prea des ca un Geniu al Spiritului de însemnatatea lui Bhagavan Ramana Maharshi, sa viziteze acest pamînt. Dar cînd un astfel de eveniment are loc, întreaga umanitate beneficiaza si o noua era a sperantei se deschide înaintea ei.
Pentru a-L întelege pe Sri Ramana Maharshi sunt improprii dogmatismul, fanatismul, tirania convertirii si, în egala masura, eruditia. Ideala ramîne doar receptivitatea constiintei!

Prezentare Scurta a lui Ramana Maharshi

Ramana Maharshi a fost unul dintre cei mai mari mistici hinduşi, aparţinând curentului Advaita Vedanta, considerat în acelaşi timp ca fiind unul dintre cei mai mari sfinţi ai hinduismului.
Sri Ramana Maharshi s-a născut într-un sat numit Tirucculi, în apropiere de Madurai, în sudul Indiei. I s-a pus numele Venkataraman. Tatăl său a murit când el avea doisprezece ani, după care a mers să trăiască alături de unchiul său din Madurai, unde a frecventat temporar cursurile Şcolii Misionare Americane. Cu toate acestea, gândurile sale s-au îndreptat curând spre religie, şi anume către filosofiile mistice hinduse şi către înţelegerea divinităţii universale.
La vârsta de şaisprezece ani, a auzit pe cineva menţionând numele "Arunachala". Deşi nu cunoştea semnificaţia cuvântului (este numele unui munte sfânt asociat cu numele zeului hindus Shiva), a fost foarte emoţionat. Aproximativ în aceeaşi perioadă i-a parvenit o copie a cărţii Sekkilar Periyapuranam, carte ce descrie vieţile sfinţilor şivaiţi, devenind în scurt timp fascinat de către această lucrare. La jumătatea anului 1896, la vârsta de 16 ani, a fost brusc copleşit de sentimentul că urmează să moară. S-a întins pe podea, şi-a încordat trupul şi şi-a ţinut respiraţia. "Trupul meu este mort acum", şi-a spus, "dar totuşi sunt viu". Într-o bruscă revărsare a unei iluminări spirituale, a realizat că este spirit, şi nu trupul său.

Ramana Maharshi a predat o metodă numită auto-cercetare, în care aspirantul îşi focalizează în permanenţă atenţia asupra conştiinţei de sine, în vederea aflării sursei acesteia. La început, acest lucru presupune mult efort, însă în cele din urmă, ceva mai adânc decât "sinele" preia controlul iar mintea se dizolvă în centrul inimii.
Acest sistem filosofic accentuează ideea că "fiinţa lăuntrică" din interiorul fiecăruia dintre noi este realitatea sublimă, Ultimă, este Brahman (cel fără de al doilea). Prin urmare, acest ego trebuie distrus pentru a putea realiza adevărul. Gânditorii avansaţi ar nota că "realizarea adevărului" poate fi o terminologie puţin improprie, deoarece noi suntem deja adevărul, iar tot ceea ce trebuie să facem este să dăm un văl de-o parte.
Într-o manieră foarte simplă, Ramana Maharshi ne cere să ne reîntoarece la sursa din care se ridică toate gândurile, şi să ne întrebăm "Al cui este acest gând? Cine este cel care s-a înfuriat acum?". Răspunsul ar fi evident "Al meu. Eu m-am înfuriat."; după aceasta, următoarea cercetare este "Cine sunt eu?". Maestrul a interzis darea unor răspunsuri de genul eu-nu-sunt-trupul, eu-nu-sunt-ceea-ce -mănânc, eu-nu sunt-creierul etc., ci sugera întrebarea "Când sunt?", despre care unii dintre discipoli o consideră a fi chiar mai importantă decât "Cine sunt eu?". În felul acesta, cineva poate urmări până la sursa sa gândul "Eu-lui". Sursa este ceea ce poate fi numit Sinele Suprem, Atman.

Prezentare a lui Bhagavan Sri Ramana Maharshi

La aproximativ 30 de mile sud de Madurai, exista un sat Tirucculi dupa numele unui stravechi templu al lui Siva, despre care au cantat doi dintre cei mai mari sfinti tamili, Sanduramurti si Manikkavacakar. In acest loc sacru, au trait la sfarsitul secolului nouasprezece, un avocat fara atestat, Sundaram Aiyar impreuna cu sotia sa Alagammal.Pietatea, devotiunea si caritatea, defineau acest cuplu deosebit. Sundaram Aiyar era generos peste masura. Alagammal era o sotie hindusa ideala. Ea l-a nascut pe Venkataraman in 30 Decembrie 1879, cel ce mai tarziu avea sa-i fie cunoscut lumii sub numele de Ramana Maharshi. A fost o zi norocoasa pentru hindusi, ziua deArdradarsanam. In fiecare an, in aceasta zi, imaginea lui Siva dansand, - Nataraja, este scoasa afara din templu intr-o procesiune ordonata, pentru celebrarea gratiei divine a Stapanului, ce L-a facut sa apara inaintea unor sfinti cum ar fi Gautama, Patanjali, Vyaghrapada si Manikkavacaka. In anul 1879 in ziua de Ardra, imaginea lui Nataraja din templul de la Tirucculi a fost scoasa cu tot fastul ceremonios si chiar in momentul in care se pregateau s-o reintroduca in templu, s-a nascut Venkataraman. Nu s-a remarcat nimic distinctiv in primii ani de tinerete ai lui Venkataraman. El a crescut asemenea unui baiat de nivel mediu. A fost trimis pentru scoala elementara in Tirucculi, iar apoi pentru scoala generala in Dindigul. Cand a implinit doisprezece ani, tatal lui a murit. Acest fapt a impus plecarea la Madurai impreuna cu familia, pentru a trai la unchiul Subbaiyar din partea tatalui. Acolo a fost trimis la Scott's Middle School, iar apoi la Liceul Misiunii Americane. Era un elev indiferent, nici pe departe preocupat de studii. Insa era un tanar sanatos si puternic. Colegii lui de scoala si alti prieteni se temeau de puterea lui. Oricand, daca vreunul dintre ei avea vreo plangere impotriva lui, n-ar fi indraznit sa-l infrunte, in afara perioadei cand era adormit. Se spune ca era destul de neobisnuit: nu stia nimic din ce i se intampla in timpul somnului. Era scos uneori afara si chiar batut fara ca macar sa se trezeasca. in mod aparent a fost un accident ca Venkataraman a auzit de Arunachala la varsta de saisprezece ani. Intr-o zi, o ruda mai in varsta a fost invitata de familie in Madurai. Baiatul l-a intrebat de unde vine. Ruda i-a raspuns: "De la Arunachala". Acest nume, "Arunachala", a actionat ca o vraja magica asupra lui Venkataraman, care cu evidenta exaltare i-a pus urmatoarea intrebare batranului domn: "Ce? De la Arunachala? Unde-i asta?". I s-a raspuns ca Tiruvannamalai este tot una cu Arunachala.

Curand dupa incidentul ce i-a atras lui Venkataraman atentia spre Arunachala, a existat o alta intamplare, care de asemenea a contribuit la intoarcerea mintii baiatului catre valorile mai adanci ale spiritualitatii. S-a intamplat sa puna mana pe o copie dinPeriyapuranam a lui Sekkilar, ce relata despre vietile sfintilor Saiva. A citit cartea si a fost vrajit de ea. Aceasta a fost prima parte de literatura religioasa pe care a citit-o. Exemplul sfintilor l-a fascinat; si in ascunzisurile inimii sale a gasit ceva ce-i raspundea cu bunavointa. Fara vreo vizibila pregatire timpurie, s-a ivit o dorinta in el catre emulatia spiritului de renuntare si devotiune, ce constituie esenta unei vieti sfinte.

Experienta spirituala pe care acum Venkataraman era sincer doritor sa o aiba, a venit curand si intr-un mod total neasteptat. Era cam pe la mijlocul anului 1896; Venkataraman avea saptesprezece ani atunci. Intr-una din zile statea singur la primul etaj al casei unchiului sau. Era sanatos ca de obicei. Nu era nimic in neregula in privinta asta. insa o neasteptata si evidenta frica de moarte a pus stapanire pe el. Simtea ca este pe moarte. De ce acest sentiment avea sa-l cuprinda, nu stia. Sentimentul unei morti iminente, totusi, nu l-a descurajat. Cu calm reflecta la ce avea sa faca. si-a spus: "Acum, moartea vine. Ce inseamna asta?. Ce inseamna sa mori? Acest corp moare." Imediat dupa aceea, s-a lasat jos intinzandu-si mainile si inclestandu-le, ca si cum ar fi fost inrigor mortis. Si-a oprit respiratia si si-a tinut buzele foarte strans, astfel incat, pentru oricine din exterior infatisarea corpului sau semana cu un cadavru. Acum, ce-ar urma? Iata ce gandea: "Ei bine, acum corpul acesta este mort. Va fi purtat catre rug si acolo ars si transformat in cenusa. Dar odata cu moartea acestui corp, sunt eu mort? Sunt eu corpul? Corpul acesta este inert si tacut. Dar simt intreaga forta a personalitatii mele, si chiar vocea "Eu-lui" inauntrul meu, separata de corp. Deci sunt Spiritul ce transcende corpul. Corpul moare, dar Spiritul care-l transcende, nu poate fi atins de moarte. Asta inseamna ca sunt Spiritul etern". Povestita de Bhagavan Sri Ramana mai tarziu, in beneficiul discipolilor sai, aceasta experienta arata ca si cum fusese un proces al ratiunii. Dar, a avut grija sa le explice ca nu a fost asa. Realizarea s-a petrecut fulgerator. A perceput adevarul direct. "Eu-l" era ceva foarte real, singurul lucru real. Frica de moarte a disparut odata pentru totdeauna. De atunci, "Eu-l" a continuat sa fie perceput asemenea notei fundamentale sruti , ce sta la baza tuturor celorlalte note si cu care se impleteste. Astfel, tanarul Venkataraman s-a regasit in varful spiritualitatii, fara nici o pregatire serioasa anterioara. Ego-ul s-a pierdut in torentul Constiintei Sinelui. Dintr-o data, baiatul ce in mod obisnuit era numit Venkataraman, a inflorit intr-un intelept si Sfant.

S-a observat o transformare completa in viata tanarului intelept. Lucrurile ce mai inainte aveau importanta pentru el, acum isi pierdusera valoarea. Valorile spirituale ce le ignorase pana atunci, au devenit singurul subiect de interes. Studiile scolare, prietenii, relatiile, toate acestea nu mai aveau nici o semnificatie pentru el. S-a maturizat, devenind total indiferent la ceea ce-l inconjura. Umilinta, blandetea, supunerea si alte virtuti, au devenit podoabele lui. Evita orice companie, prefera sa stea singur, total absorbit in concentrarea Sinelui. Mergea zilnic la templul Minaksi si traia o mare exaltare, ori de cate ori statea asezat inaintea imaginilor zeilor si sfintilor. Noua viziune asupra existentei il insotea permanent, transfigurandu-i intreaga viata.

Fratele mai mare al lui Venkataraman a observat aceasta schimbare radicala. De cateva ori i-a reprosat aceasta indiferenta si acest comportament tipic yoghin . Aproximativ la sase saptamani dupa marea experienta, a urmat momentul de cotitura. Era in 29 August 1896. Profesorul de limba engleza al lui Venkataraman, ii daduse acestuia drept pedeapsa pentru dezinteresul la invatatura, sa copieze o lectie de trei ori. Baiatul tocmai o copiase de doua ori, cand s-a oprit, realizand totala inutilitate a unor astfel de actiuni. Aruncand deoparte cartea si caietele, si-a indreptat corpul, a inchis ochii si s-a adancit in meditatie. intre timp, fratele mai mare urmarindu-i intreg comportamentul, a venit la el si i-a spus: "La ce-i folosesc toate astea unuia care se comporta ca tine?" in mod evident se dorea a fi un repros la comportamentul nefiresc al lui Venkataraman, incluzand neglijarea studiilor. Venkataraman nu i-a raspuns in nici un fel. A recunoscut in sine, ca nu exista nici un folos in a pretinde ca invata, mintindu-se singur. A hotarat sa-si paraseasca familia; si-a amintit ca era un loc pe care ar fi vrut sa-l viziteze, Tiruvannamalai. Daca si-ar fi facut cunoscuta intentia si celorlalti, nu l-ar fi lasat sa plece. Asa ca s-a hotarat sa-i pacaleasca. I-a spus fratelui mai mare, ca va merge la scoala dupa amiaza, pentru a participa la un curs special. Fratele sau i-a cerut sa ia cinci rupii dintr-o cutie si sa plateasca taxa la colegiul unde studia. Venkataraman a coborat la parter; unchiul sau i-a pus sa manance si i-a dat cele cinci rupii. Apoi a luat un atlas geografic din casa si si-a insemnat pe el cea mai apropiata gara de Tiruvannamalai, - aceasta era Tindivanam. De fapt exista o linie de cale ferata ce ducea direct la Tiruvannamalai. insa atlasul era vechi, iar traseul respectiv nu era mentionat. Spunandu-si ca trei rupii ar trebui sa-i fie de ajuns pentru calatorie, Venkataraman a lasat restul de bani impreuna cu o scrisoare, intr-un loc din casa unde fratele sau le-ar fi putut gasi cu usurinta, si a plecat spre Tiruvannamalai. Iata ce a scris in scrisoare: "Am pornit in cautarea Tatalui meu, conform poruncii Lui. Acesta (Venkataraman se referea la persoana lui) a pornit intr-o misiune virtuoasa. De aceea nimeni nu ar trebui sa-si faca griji in privinta acestuia. Nici un ban nu trebuie cheltuit pentru cautarea acestuia. Taxa pentru colegiu nu a fost platita. Alaturi sunt doua rupii."

Exista un blestem in familia lui Venkataraman - de fapt, era o binecuvantare - conform caruia in fiecare generatie, trebuia ca cineva sa ajunga cersetor. Acest blestem a fost lasat de un ascet ratacitor, care, se spune ca a cersit pomana la usa unuia dintre stramosii lui Venkataraman si a fost refuzat. Un unchi de-al lui Sundaram Aiyar din partea tatalui a devenit sannyasin; la fel si fratele mai mare al lui Sundaram Aiyar. Acum, i-a venit randul lui Venkataraman, desi nimeni nu a prevazut, ca lucrurile vor lua o asemenea intorsatura. Detasarea si-a gasit adapost in inima lui Venkataraman, si astfel a devenit un parivrajaka.

Calatoria pe care Venkataraman a facut-o de la Madurai la Tiruvannamalai, a fost o adevarata epopee. Pe la amiaza, el a parasit casa unchiului sau. A mers pe jos pana la gara cam un kilometru. Din fericire trenul a avut intarziere in acea zi, altfel l-ar fi scapat. S-a interesat de pretul biletului si a aflat ca pentru clasa a treia spre Tindivanam, costa doua rupii si treisprezece annas. si-a cumparat un bilet si a pastrat restul. Daca ar fi stiut ca mai exista o legatura direct spre Tiruvannamalai si ar fi consultat tabela cu pretul biletului, ar fi aflat ca acesta costa exact trei rupii, cat avea el. Imediat ce trenul a sosit, s-a urcat in el linistit, ocupandu-si locul. Unul dintre calatori, un Maulvi, a intrat in conversatie cu Venkataraman. De la acesta Venkataraman a aflat ca exista o linie ce deservea un traseu direct spre Tiruvannamalai si ca are posibilitatea sa schimbe la Viluppuram, fara a mai merge pana la Tindivanam. Aceasta a fost o informatie folositoare. Se lasase intunericul cand trenul a ajuns la Tiruccirappalli. Lui Venkataraman i se facuse foame; cu o jumatate de anna, a cumparat doua pere; si in mod destul de ciudat, chiar de la prima imbucatura, foamea i-a fost potolita. Cam pe la trei dimineata trenul a sosit la Viluppuram. Venkataraman a coborat din tren cu intentia de a parcurge restul drumului pana la Tiruvannamalai pe jos.

La revarsatul zorilor a intrat in oras si a cautat sa dea de un indicator care sa-i arate drumul catre Tiruvannamalai. A zarit o borna kilometrica pe care scria 'Mamballappatu', insa nu stia daca Mamballappatu este una dintre localitatile pe drumul spre Tiruvannamalai. inainte de a mai incerca sa afle care este drumul pe care trebuie sa apuce, a cautat sa se reimprospateze putin, fiind obosit si infometat. A intrat intr-un hotel si a cerut mancare. A trebuit sa astepte pana la pranz pentru ca mancarea sa fie gata. Dupa ce a mancat, a oferit doi annas drept plata. Proprietarul hotelului l-a intrebat cati bani are. Cand a aflat de la Venkataraman ca mai are doar doi annas si jumatate, a refuzat sa accepte plata. De asemenea, proprietarul hotelului i-a spus ca Mambalappattu este in drum spre Tiruvannamalai. Venkataraman s-a intors la gara Viluppuram si a cumparat un bilet spre Mambalappattu, care l-a costat exact maruntul pe care il mai avea.

Era intr-o dupa amiaza, cand Venkataraman a sosit la Mambalappattu cu trenul. De acolo a luat-o la pas spre Tiruvannamalai. A mers cam saisprezece kilometri si se inserase. Era un templu construit din roci uriase, in vecinatatea localitatii Arayaninallur. A mers la intrare, a asteptat sa i se deschida usile, a intrat si s-a asezat in sala coloanelor. Acolo a avut o viziune - cum o lumina stralucitoare a invaluit intreg locul. Nu era o lumina fizica. A persistat pentru o vreme, apoi a disparut. Venkataraman a continuat sa stea intr-o stare de adanca meditatie, pana ce a fost adus la realitate de catre preotii templului, ce asteptau sa incuie usile si sa mearga la un alt templu cam la un kilometru distanta la Kilur, pentru o slujba. Venkataraman i-a urmat, iar cand a intrat in celalalt templu, s-a pierdut iarasi in meditatie (Samadhi). Dupa ce preotii si-au terminat indatoririle, l-au trezit, dar nu i-au oferit nimic de mancare. Paracliserul templului ce vazuse comportamentul colturos al preotilor, i-a implorat pe acestia sa-i ofere o parte din ofranda adusa la templu si neobisnuitului tanar. Cand Venkataraman a cerut sa bea putina apa, a fost indrumat catre casa unui anume Sastri, ce era la oarecare distanta. Ajuns la acea casa, a lesinat. Cateva minute mai tarziu, si-a revenit si a vazut un mic grup de oameni privindu-l curiosi. A baut apa, a mancat putin, s-a intis si a adormit.

in urmatoarea dimineata s-a trezit. Era 31 August 1896, sarbatoarea Gokulastami, ziua de nastere a lui Sri Krishna. Venkataraman si-a reluat calatoria, mergand in tacere pentru o vreme. Se simtea obosit si infometat. Asa ca, s-a gandit sa manance mai intai, iar apoi sa porneasca spre Tiruvannamalai, cu trenul daca ar fi fost posibil. I-a trecut prin minte ca s-ar putea dispensa de perechea de cercei din aur pe care o avea, pentru banii necesari unui eventual bilet pentru calatorie. Dar cum putea fi realizat acest lucru? A mers si s-a asezat in fata unei case, ce din intamplare apartinea unui anume Muthukrishna Bhagavatar. I-a cerut lui Bhagavatar mancare si a fost indrumat catre stapana casei. Bunei doamne i-a facut placere sa-l primeasca pe tanarul sadhu si l-a hranit, intr-un moment de bun augur, ziua de nastere a lui Krishna. Dupa masa, Venkataraman a mers iarasi la Bhagavatar si i-a spus acestuia ca ar vrea sa-si amaneteze cerceii pentru patru rupii, ceea, ce i-ar fi permis sa-si duca la bun sfarsit pelerinajul. Cerceii valorau cam douazeci de rupii, dar Venkataraman nu avea nevoie de atatia bani. Bhagavatar a examinat cerceii, i-a oferit lui Venkataraman suma pe care acesta a cerut-o, a notat adresa tanarului, si-a scris propria adresa pe o bucata de hartie pentru tanar si i-a spus acestuia ca isi poate rascumpara cerceii oricand. Venkataraman a luat masa in casa lui Bhagavatar. Pioasa doamna i-a oferit un pachet cu dulciuri pe care le pregatise pentru Goculastami. Venkataraman si-a luat ramas bun, a rupt bucata de hartie pe care Bhagavatar i-a dat-o (deoarece nu avea nici cea mai mica intentie de a-si recupera cerceii) si a plecat spre gara. Ne existand nici un tren pana spre dimineata, si-a petrecut noaptea acolo. in dimineata de 1 Septembrie 1896, s-a urcat in trenul spre Tiruvanamalai. Calatoria nu a durat prea mult. Coborand din tren, s-a grabit spre marele templu Arunacalesvara. Toate portile erau deschise, chiar si portile altarului interior. Nu era nici un om in templu, nici macar preotii. Venkataraman a intrat in sanctum sanctorum si astfel, stand in fata Tatalui Arunacalesvara, a trait un mare extaz si o bucurie de nedescris. Calatoria epica a luat sfarsit. Corabia a ajuns cu bine in port.

Restul a ceea ce noi numim cu pretuire ca fiind viata lui Ramana, (de acum in colo il vom numi Ramana) a fost petrecut la Tiruvanamalai. Ramana nu a fost initiat oficial insannyasa. Dupa ce a iesit din templu, ratacind pe strazile orasului, cineva l-a strigat si l-a intrebat daca nu doreste sa-si taie parul. A consimtit imediat si a fost condus la rezervorul Ayyankulam, unde un frizer i-a barbierit capul. Apoi stand pe treptele bazinului, si-a aruncat in apa restul de bani ramasi. De asemenea a renuntat la pachetul cu dulciuri daruit de doamna Bhagavatar, precum si la cordonul sacru, ce-l poarta orice brahman. Pe cand se intorcea la templu si tocmai se intreba de ce si-ar supune trupul luxului unei bai, o ploaie torentiala ivita din senin, l-a facut leoarca.

Primul loc din Tiruvannamalai in care Ramana a locuit, a fost marele templu. Pentru cateva saptamani a ramas in sala celor o mie de coloane. Dar era tot mai adesea deranjat de unii copii neastamparati, ce aruncau cu pietre in el in timp ce medita. S-a mutat intr-un colt intunecos, un fel de scobitura in pamant, denumita Patala-lingam . Ne tulburat de nimeni, obisnuia sa petreaca zile intregi intr-o adanca interiorizare. Statea insamadhi neclintit, ne luand in seama nici macar muscaturile viermilor si insectelor. Curand, neastamparatii baieti au descoperit unde s-a retras, reincepand sa arunce cu cioburi in tanarul Svami . Traia in acea vreme in Tiruvannamalai un Svami mai invarsta pe nume Seshadri. Cei care nu-l cunosteau il luau drept nebun. Acesta uneori il pazea pe tanarul Svami si alunga derbedeii. in cele din urma, Ramana a fost luat din groapa de niste devoti, fara ca el sa fie constient de acest lucru, si asezat in vecinatatea altarului dedicat lui Subrahmanya. Din acel moment a existat tot timpul cineva care sa aiba grija de Ramana. Locul in care isi ducea zilele era schimbat deseori. Gradini, pesteri, temple - toate acestea erau alese de ce-i ce-l ocroteau pe Svami . El nu vorbea niciodata. Nu pentru ca facuse vreun legamant in acest sens, ci pentru ca nu era inclinat sa vorbeasca. Uneori texte precum Vasistham sau Kaivalyanavanitam , ii erau citite cu voce tare.

La mai putin de sase luni dupa ce a ajuns la Tiruvannamalai, Ramana s-a stabilit la templul Gurumurtam in urma rugamintilor insistente a celui ce avea grija de el, un anume Tambiransvami. Cu fiecare zi care trecea, Ramana devenea tot mai cunoscut, sporind numarul pelerinilor si curiosilor ce veneau sa-l vada. Cam dupa un an de sedere la Gurumurtam, Svami - ce era cunoscut de catre localnici sub numele de Barhmana-Svami - s-a mutat in apropierea unei livezi de mango. in acest loc, unul din unchii sai, Nelliyappa Aiyar, i-a dat de urma. Nelliyappa Aiyar era un avocat de gradul doi la Manamadurai. Avand sa afle de la un prieten ca Venkataraman era un Sadhu respectat la Tiruvannamalai, a plecat intr-acolo sa-l vada. A facut tot ce-a putut sa-l convinga pe Ramana sa-l insoteasca la Manamadurai, dar tanarul intelept nu s-a lasat induplecat. Nu a aratat nici cel mai mic semn de interes fata de vizitatorul sau, asa ca Nelliyappa Aiyar s-a intors dezamagit la Manamadurai. Oricum, el a transmis NOUTATIle catre Alagamal, mama lui Ramana. Alagamal a mers la Tiruvannamalai insotita de catre fiul sau mai mare. Ramana traia pe atunci la Pavalakkunru, undeva la est de Arunachala. Cu lacrimi in ochi, Alagamal l-a implorat pe Ramana sa se intoarca acasa, dar pentru sfant nu exista cale de intoarcere. Nimic nu l-a impresionat, nici macar plansul si vaietele mamei sale. A pastrat tacerea fara a da vreun raspuns. Un devot ce a observat eforturile indelungate ale mamei atatea zile la rand, i-a cerut lui Ramana macar sa scrie un raspuns. inteleptul a scris pe o bucata de hartie, in tacere si la un mod impersonal, urmatoarele: "in conformitate cu prarabdha fiecaruia, Unicul hotaraste pentru fiecare cum sa actioneze. Ceea ce nu trebuie sa se intample, nu se va intampla niciodata, indiferent de eforturile facute. Iar ceea ce trebuie sa se intample, nu va avea cum sa nu se intample, oricat de mult s-ar stradui cineva sa impiedice acest lucru. Este o certitudine. De aceea intelept este sa stai linistit."

Dezamagita si cu inima grea, Alagamal s-a intors la Manamadurai. Dupa o anumita perioada de la acest eveniment Ramana a urcat pe muntele Arunachala si s-a stabilit in grota Virupaksa, denumita astfel dupa un sfant ce a trait si a fost inmormantat acolo. si aici au venit o multime de oameni sa-l caute, iar printre ei se aflau si cautatori sinceri ai adevarului. Acestia din urma obisnuiau sa-i puna intrebari in legatura cu experienta spirituala, sau aduceau carti sacre, pentru a li se clarifica anumite neintelegeri. Uneori Ramana scria pe hartie raspunsurile sau explicatiile. Una dintre cartile ce i-au fost aduse in acea perioada, a fost Vivekacudamani a lui Sankara, pe care mai tarziu a interpretat-o in proza in limba tamila. Mai erau de asemenea si unii oameni simpli, nestiutori de carte, ce veneau la el pentru consolare si indrumare spirituala. Una dintre acestia a fost Echammal, ce-si pierduse sotul, fiul si fiica, ne simtind pic de mangaiere sufleteasca pana ce soarta a adus-o in prezenta lui Ramana. isi facuse o obisnuinta sa-l viziteze pe Svami in fiecare zi si luase asupra ei indatorirea de a aduce mancare si sfantului si celor ce locuiau impreuna cu el.

in 1903 a sosit la Tiruvannamalai un mare invatat, un savant al limbii sanskrite, Ganapati Sastri, cunoscut si sub numele de Ganapati Muni datorita austeritatilor la care se supunea. El avea titlul onorific de Kavyakantha (cel ce s-a nascut poet), iar discipolii i se adresau cu nayana (tata). Era un specialist in cultul Mamei Divine. El l-a vizitat pe Ramana in grota Virupaksa de cateva ori. O data in 1970 era macinat de indoiala in ceea ce priveste propriile practici spirituale. A urcat muntele, l-a vazut pe Ramana stand singur in pestera si i s-a adresat ca pentru sine: "Tot ceea ce am avut de citit am citit; chiar si Vedanta Sastra am inteles-o pe deplin; am facut si Japa dupa pofta inimii mele; insa nu am ajuns sa inteleg ce inseamna tapas. De aceea am cautat refugiu la picioarele tale. Te rog lumineaza-ma in legatura cu natura tapas- ului." Ramana a raspuns, de data aceasta prin viu grai: "Daca cineva cerceteaza de unde apare notiunea de 'Eu', mintea este absorbita acolo, acesta este tapas. Cand se repeta o mantra, iar cel ce o repeta cerceteaza de unde apare sunetul acelei mantra, mintea este absorbita in acel loc; acesta este tapas." Pentru carturar acest raspuns a fost ca o revelatie; a simtit gratia sfantului invaluindu-l. El este cel ce l-a proclamat pe Ramana ca fiind Maharshi siBhagavan. A compus imnuri in sanskrita in cinstea inteleptului si de asemenea a scrisRamana-Gita, in care explica invataturile lui.

Alagamal, mama lui Ramana, dupa ce s-a intors la Manamadurai, si-a pierdut fiul cel mare. Doi ani mai tarziu, Nagasundaram, fiul ei cel mai mic, a facut o scurta vizita la Tiruvannamalai. Ea insasi mai fusese odata acolo, pe cand se intorcea dintr-un pelerinaj de la Varanasi, iar altadata in timpul unei vizite la Tirupati. Cu aceasta ocazie s-a imbolnavit si a suferit cateva saptamani, avand simptome de febra tifoida. Ramana a aratat o mare atentie in a o ingriji pentru a-i reface sanatatea. El chiar a compus un imn in limba tamila, implorandu-l pe Stapanul Arunachala sa o vindece de orice boala. Primul vers al imnului suna astfel: "O, Vindecatorule in forma unui Munte ce-ai aparut sa vindeci boala tuturor celor nascuti, ce vin unul dupa altul asemenea valurilor! O, Stapane! Este datoria Ta sa-mi salvezi mama, vindecandu-i febra celei ce si-a gasit singurul refugiu la picioarele Tale." De asemenea s-a rugat ca mamei sale sa-i fie acordata viziunea divina si detasarea de orice desertaciune lumeasca. Nu mai este nevoie sa spunem ca ambele rugaciuni au primit raspuns favorabil. Alagamal si-a revenit si s-a intors la Manamadurai. Dar nu mult timp dupa aceea, a revenit la Tiruvannamalai; putin mai tarziu a urmat-o si fiul cel mic, Nagasundaram care intre timp isi pierduse sotia, lasandu-l cu un copil. Era pe la inceputul anului 1916 cand Mama a venit, hotarata sa-si petreaca tot restul vietii cu Ramana. Curand, dupa ce mama sa a sosit, Ramana s-a mutat din Virupaksa la Skandasramam, putin mai sus pe munte. Mama a primit instruire pentru o viata spirituala intensa. Ea a imbracat roba galben-bruna si a luat in grija bucataria ashram-ului. Nagasundaram de asemenea a devenit un sannyasin, luindu-si numele de Niranjanananda. intre discipolii lui Ramana, el a fost mai bine cunoscut ca Chinnaswami (Swami Cel Tanar). in 1920 sanatatea Mamei s-a subrezit, iar suferintele unei varste inaintate au inceput sa o ajunga. Ramana i-a aratat multa grija si afectiune, si-a petrecut chiar si noptile langa ea, fara sa doarma. Sfarsitul a venit pe 19 Mai 1922, ziuaBahulanavami, in luna de Vaisakha. Trupul ei a fost coborat la poalele muntelui pentru a fi ingropat. Locul a fost ales in cel mai sudic punct, intre Palitirtham si Daksinamurti Mantapam. in timpul indeplinirii ceremoniei, Ramana a stat privind in tacere. Nirajanananda Swami s-a hotarat sa locuiasca langa mormant. Ramana a ramas in continuare la Skandasramam, dar a vizitat zilnic mormantul. Cam dupa sase luni, a venit sa se stabileasca acolo, la poalele muntelui, dupa cum a explicat mai tarziu, nu din proprie initiativa, ci ca supus al Vointei Divine. Astfel a fost fondat Ramanasramam. Peste mormant s-a construit un templu ce a fost sfintit in 1949. Odata cu trecerea anilor, ashram-ul s-a dezvolta constant, iar oamenii, nu numai din India, ci din toate colturile lumii, au venit sa-l viziteze pe sfant si sa primeasca ajutor in stradania lor spirituala.

Primul discipol occidental al lui Ramana a fost F.H. Humphrys. A sosit in India in 1911, pentru a prelua un post in serviciul de politie la Vellore. incredintandu-se practicilor oculte, era in cautarea unui Mahatma. Humphrys avea un profesor meditator de limba telegu, prin intermediul caruia l-a cunoscut pe Ganapati Sastri, iar acesta din urma l-a dus in fata lui Ramana. Englezul a fost extrem de impresionat. Scriind despre prima s-a intalnire cu Ramana in International Psychic Gazzete , el spunea: "Odata ajunsi la pestera, ne-am asezat in fata Lui, la picioarele Lui, fara a spune nimic. Am ramas asa pentru o lunga perioada de timp si am simtit cum ma inalt din propria-mi fiinta. O jumatate de ora am privit in ochii lui Maharshi, a caror expresie de profunda contemplatie, nu s-a schimbat deloc... Maharshi este un om dincolo de orice descriere a expresiei de demnitate, blandete, stapanire de sine si forta de convingere." Ideile despre spiritualitate ale lui Humphrys s-au schimbat in mai bine, ca rezultat al contactului cu Ramana. si-a repetat vizita la Arunachala. El si-a consemnat impresiile intr-o scrisoare catre un prieten din Anglia, care l-a randul lui a publicat-o in Gazette mentionata mai sus. intr-una dintre aceste scrisori, a scris: "Nu-ti poti imagina un lucru mai frumos decat zambetul Sau." si iarasi, "Este deosebita schimbarea ce se produce intr-un om in Prezenta Sa!"

Nu toti cei ce au vizitat ashramul erau oameni buni. Uneori isi faceau aparitia chiar si asa zisi sadhu, nu tocmai bine intentionati. in anul 1924, hotii au spart de doua ori ashram-ul pentru a-l prada. A doua oara, ei chiar L-au lovit pe Maharshi, considerand ca au gasit prea putin de furat. Cand unul dintre discipoli i-a cerut permisiunea lui Maharshi de a-i pedepsi pe hoti, sfantul nu a fost de acord, spunand: "Ei au propria lor Dharma, noi o avem pe a noastra. Este datoria noastra de a indura si de a ne abtine. Mai bine sa nu fim asemenea lor." Cand unul dintre hoti L-a lovit peste coapsa stanga, El i-a spus: "Daca nu esti multumit, ma poti lovi si peste celalalt picior." Dupa ce hotii au plecat, unul dintre discipoli a examinat urmarile loviturilor primite de Ramana. Sfantul a adaugat: "Am primit si eu putina puja," cuvant care semnifica atat adorare, veneratie, cat si lovitura, purjare, soc.

Spiritul de pace si liniste impregnat in Sfant si in mediul din jurul Lui, avea efect chiar si asupra animalelor si pasarilor ce deveneau foarte prietenoase. Ramana a aratat celorlalte fiinte aceeasi consideratie pe care le-a aratat-o si oamenilor ce L-au vizitat. Cand se referea l-a un animal sau pasare, intotdeauna spunea la un mod mai personal "el", sau "ea", nu spunea "acesta" sau "aceasta". Pasarile si veveritele si-au construit cuiburi in jurul Lui. Vacile, cainii si maimutele si-au gasit refugiu in ashram. Toate aceste fiinte aveau un comportament foarte inteligent - in special vaca Laksmi. El le cunostea starea in amanunt. Se interesa daca s-au hranit bine. Cand se intampla sa moara una dintre aceste fiinte, corpul ii era ingropat si i se facea ceremonia cuvenita. Viata la ashram curgea lin, intr-un mod placut. O data cu trecerea timpului, tot mai multi vizitatori veneau la ashram, - unii dintre ei pentru o perioada scurta, altii pentru perioade mai lungi. Dimensiunile ashramului cresteau, s-au construit anexe noi, - un grajd pentru vite, o scoala pentru studiul vedelor, un departament pentru publicatii, Templul de adoratie al Mamei, etc. Ramana isi petrecea majoritatea timpului intr-un hol, ce fusese construit cu intentia de a le da cat mai multor posibilitatea de a se afla in jurul Sau. Asta nu insemna ca nu era activ. Obisnuia sa impleteasca frunze ce se foloseau drept farfurii, ingrijea legumele, citea articole de presa, se uita prin ziare si carti, sugera raspunsuri la scrisorile primite, etc. si totusi era clar detasat de toate lucrurile. Primea numeroase invitatii de peste tot, dar niciodata nu a parasit Tiruvannamalai, iar in ultimii ani nu a mai iesit nici macar din ashram. in cea mai mare parte a timpului, zilnic, oamenii stateau inaintea Lui. Stateau mai mult tacuti. Se intampla uneori sa i se puna intrebari; uneori raspundea. Era o experienta aparte sa stai inaintea Lui si sa-i privesti ochii stralucitori. Multi, prin experientele traite, ajungeau la o liniste si pace dincolo de orice descriere.

in 1946 s-au sarbatorit cincizeci de ani de cand Ramana venise la Tiruvannamalai. in 1947 starea sanatatii Lui a inceput sa se inrautateasca. inca nu implinise 70 de ani, dar arata mult mai in varsta. Spre sfarsitul anului 1948 un mic nodul i-a aparut sub cotul bratului stang. Crescand in marime, doctorul ashramului a hotarat sa-l extirpe, dar in decurs de o luna, acesta a reaparut. Au fost chemati chirurgi din Madras, iar acettia l-au operat. Rana nu s-a vindecat, iar tumora a revenit. La o examinare ulterioara, a fost diagnosticat cancerul. Doctorii au sugerat amputarea bratului pana deasupra partii afectate. Ramana a raspuns zambind: "Nu este nici un motiv de ingrijorare. Trupul este el insusi o boala. Lasati-l sa aiba un sfarsit natural. De ce sa fie mutilat? Simpla bandajare a partii afectate este de ajuns." I s-au mai facut doua operatii, dar tumora a reaparut de fiecare data. A fost incercata si medicina traditionala si homeopatia. Boala nu a cedat nici unui tratament. Sfintul nu se arata deloc ingrijorat, si era cu totul indiferent la suferinta. A privit parca din exterior cum boala ii distruge trupul. Dar ochii Lui au continuat sa radieze ca intotdeauna; iar Gratia Lui s-a revarsat asupra tuturor fiintelor. Multimea venea in numar mare. Ramana a insistat ca toti sa fie lasati sa-si primeasca darsana de la El. Devotii isi doreau ca Ramana sa-si curete trupul apeland la puterile sale supranaturale. Ramana le-a aratat compasiune acelor ce s-au intristat si le-a reamintit permanent ca Bhagavan nu este trupul: "Ei iau acest trup drept Bhagavan si ii atribuie suferinta. Ce pacat! Ei sunt mahniti ca Bhagavan este pe cale sa-i paraseasca - unde ar putea pleca si cum?"

Sfarsitul a venit pe 14 Aprilie 1950. in acea seara, Ramana a daruit darsana devotilor sositi. Toti cei prezenti in ashram stiau ca sfarsitul este aproape. Toti cantau imnul lui Ramana catre Arunachala, cu refrenul Arunachala-Siva. Bhagavan le-a cerut celor ce-L ingrijeau sa-L ajute sa se ridice. si-a deschis ochii luminosi si plini de gratie pentru putin timp; a zambit; o lacrima de fericire i s-a prelins din ochi; iar la 8:47... s-a intamplat. N-a fost nici o lupta, nici o zbatere, nici un spasm, nici unul dintre semnele mortii. Chiar in acel moment, o cometa foarte stralucitoare a strabatut incet bolta cereasca, a ajuns in dreptul culmii sfantului munte Arunachala, apoi a disparut in spatele acestuia.

Ramana Maharshi rareori a scris; iar putinul pe care l-a scris in versuri sau proza, a fost scris pentru a veni in intampinarea cererilor devotilor. El insusi a spus o data: "intr-un fel sau altul, nu mi s-a intamplat niciodata sa scriu pur si simplu o carte sau sa compun un poem, toate poemele pe care le-am facut, au fost la cererea cuiva, iar altele au fost in legatura cu un anumit eveniment particular." Cea mai importanta lucrare a Lui estePatruzeci de Versuri despre Viata. in poemul Upadesa Saram, deasemenea o chintesenta a Vedanta este redat al patru-lea vers. Ramana a compus Cinci Imnuri catre Arunachala. Unele lucrari ale lui Shankara cum ar fi Vivekacudamani si Atmabodhah au fost redate in limba tamila ca imn. Majoritatea scrierilor Lui sunt in limba tamila, dar a scris si in sanskrita, telegu si malayalam.

Cunoasterea lui Sri Ramana, aceeasi cu cea din Advaita Vedanta, are ca tinta proprie Relizarea Sinelui. Punctul principal al invataturii este legat de cercetarea naturii Sinelui si a continutului notiunii de "Eu". Introspectia in natura Sinelui este mijlocul. Cand mintea identifica Sinele cu Non-Sinele (corpul fizic) se manifesta sclavia; cand aceasta identificare gresita este inlaturata prin intrebarea: "Cine sunt eu?" se produce eliberarea. Astfel introspectia este calea directa propusa de Bhagavan Ramana.

BIBLIOGRAFIE : www.ramana-maharshi.ro